Human Traffic sau bucuria unui film care “vorbește” cu noi

Ceea ce diferențiază un film-cult de un film obișnuit nu e succesul la box-office și nici distribuția formată din vedete sau o multitudine de staruri. Dimpotrivă. Un film cu o audiență mai degrabă obscură, apreciat fie la modul ironic sau tocmai pentru că oferă o imagine revoluționară asupra unui element obișnuit al vieții de zi cu zi.

Pasionați fiind de clubbing și căutând filme dedicate culturii acesteia, vom găsi invariabil nume sonore, însă niciunul, ATENȚIE, niciunul nu își merită statutul de film-cult precum Human Traffic. Un film lansat acum mai bine de două decenii, care prezintă povestea a cinci adolescenți din Cardiff, Țara Galilor, care merg împreună la party, vineri seară. Hai să zicem șase adolescenți, pentru că unul dintre ei se alătură pentru întâia oară grupului, pentru primul său party, cu emoțiile aferente.

Cu toții am auzit de viața de noapte din Marea Britanie, de excesele care au loc sau de petrecerile clandestine organizate ad-hoc în păduri sau în clădiri de depozite părăsite și poate am fi îndreptățiți să credem că, odată ce-am dat play la film, vom fi bombardați cu o sumedenie de clișee despre muzică electronică și droguri. Însă atunci nu am vorbi despre Human Traffic ca despre un film-cult.

Modul în care Justin Kerrigan, scriitor și regizor galez, crează întreaga poveste și prezintă personalitățile diferite ale personajelor – unite de pasiunea pentru muzică – e fascinant, iar cei cinci tineri sunt oglindirea oricăruia dintre noi.

Nu ai cum să nu te regăsești măcar o dată pe parcursul celor 99 de minute într-unul din personaje, imposibil să iubești muzica electronică și party-urile și să nu se întâmple.

Kerrigan avea 25 de ani în momentul lansării filmului, așadar input-ul lui e fantastic, cunoaște lumea pe care o prezintă din interior, ca să zicem așa.

Povestea e despre prietenii lui, prietenii noștri, prietenii tăi. Tineri cu diverse anxietăți și probleme existențiale, indiferent că vorbim despre greutăți de ordin financiar, probleme de familie, dificultăți amoroase sau lovitul de zidul ăla aparent imposibil de depășit numit ”eu ce fac cu viața mea?”.

Human Traffic e despre Jip, Lulu, Koop, Nina, Moff și Lee, ordinea în care i-am enumerat find complet aleatorie, deoarece fecare poveste în parte are o importanță egală, fiecare întretăiere de destin e fascinantă și prietenia dintre cei cinci este similară cu prietenia pe care o ai și tu, cititorul acestui articol, cu cei alături de care evadezi în fiecare weekend și te afunzi în muzică sperând să uiți de problemele cotidiene. De gri-ul urban care pune stăpânire pe sufletul tău colorat.

Filmul e povestit precum un pseudo-documentar, iar personajele ne poartă într-un tur al propriei lor lumi, al propriei lor evadări, care – într-un fel sau altul – se aseamănă de la un sfârșit de săptămână la altul. Începe entuziasmant și se încheie de fiecare dată cu dimineața zilei de luni, când problemele se întorc și realitatea lovește iar în tâmplă.

Dar vineri… oh, minunata, mult așteptata zi de vineri! Cu toate implicațiile ei, începând cu adunarea trupei, obținerea de bilete la party, discuțiile interminabile în baia din club sau în timpul after-ului din sufrageria unuia sau a altuia, orele de dans și extazul mental și sufletesc redat de simpla petrecere a timpului alături de prieteni… toate astea fac ca suferința din timpul săptămânii să merite.

Veți râde la glumele lui Koop și la modul în care – în calitate nu doar de comerciant de muzică, dar și de pasionat de ea – o descrie și o încearcă, îl veți admira pe Moff (Danny Dyer, cunoscut publicului în special datorită rolului din Football Factory, un alt film-cult, de data aceasta despre cultura casual/hooligan din Marea Britanie) și tupeul lui fantastic, vă veți atașa de toate personajele în parte, pentru că, în definitiv, ei suntem noi.

Sunt, totodată, șanse minime să nu vă placă scenele acoperite de acid-house, garage și drum and bass, soundtrack-ul filmului fiind unul de excepție.

Mesajul socio-politic puternic este un alt element cheie al filmului, în ciuda faptului că atunci când a fost lansat, filmul poate că nu își propunea altceva decât să prezinte povestea unui weekend ca oricare altul. Timpul a demonstrat că Human Traffic înseamnă mult mai mult de-atât, tocmai datorită modului în care reflectă realitatea ce parcă nu s-a schimbat de atâta amar de vreme. Multe scene simbol în filmul ăsta, multe truisme valabile și azi, multe elemente nefotogenice cu care ne lovim și noi, azi, în România.

Probabil unul dintre cele mai puternice momente din întreg filmul este monologul lui Jip, interpretat magistral de un foarte tânăr John Simm. Un discurs atât simplu și tocmai de aceea relevant, care ne oferă – pe sound-ul excelent al piesei Come Together, de la Primal Scream – motivele pentru care iubim muzica și ne scufundăm în ea: ”ultimately… we just wanna be happy… yeah!”.

Încheiem cu o veste bună, una care – odată ce ați văzut filmul – vă va lăsa cu zâmbetul pe buze: Human Traffic 2 va deveni realitate, lucru confirmat tocmai de Justin Kerrigan anul trecut. Cu aceleași personaje, cel mai probabil. Va fi un film despre noi, oamenii, ca o reacție la Brexit și la toate mizeriile politice care au influențat societatea în Marea Britanie și, practic, generații întregi de oameni. Ne vom mai regăsi cu aceeași ușurință în personajele din film? Asta timpul o va decide.

Belfast, de la Orbital, una din bijuteriile muzicale ce alcătuiesc soundtrack-ul filmului, considerată a fi cel mai bun produs muzical dat de cultura rave la finele anilor 90 în Țara Galilor, e modul cel mai potrivit pentru a te pregăti pentru acest film și a te încărca mental cu energia necesară. Suntem siguri că o să ne mulțumești. Enjoy!

Leave a comment